Cap22 – Caderea unui inger

BELLAPOV

-Indeparteaza-te, te rog! – L-am rugat in timp ce lacrimile incercau sa se prelinga.

-Nu…- A spus uitandu-se in podea.

Nu i-am raspuns, durerea pe care am simtit-o cand m-am gandit la cuvintele care urma sa le spun au facut in asa fel incat durerea mea fizica sa fie o dulce tortura. Din nou simteam cum corpul se va distruge, dar de aceasta data nu era inca o persoana care sa mi-l distrugea nici cu actiunile, nici cu cuvintele sale, eu eram cea care il distrugea cu deciziile pe care le-am luat.

-Bella…trebuie sa iti explic, te rog! – Si-a ridicat privirea, in ochii lui am vazut durerea, o durere care pare infinita in fata atingerii, dar, din nou, stiam ca daca nu voi lua atitudine in aceasta clipa inima mea se va prabusi in cele din urma.

-Nu!… Nu vreau sa vorbesc cu tine! – Am soptit in timp ce durerea devenea stapana corpului meu si ajungea pana in inima.

Il iubesc, mai mult decat pe propria mea viata, mai mult decat pe amintirea mea cea mai importanta, mai mult decat pe propriul meu corp, mai mult decat pe familia mea, mai mult decat pe toata lumea. Dar, din nefericire, sentimentul nu era reciproc.

-Bella, eu…- A inceput, din nou, cu tonul vocii lui care era marginit de disperare.

-Nu, indeparteaza-te de mine Edward! Iesi din viata mea, te rog! – L-am rugat in soapta in timp ce respiratia mi se accelera.

-Bella, linisteste-te, te rog! Iubire, te rog, linisteste-te! – A soptit in timp ce s-a ridicat in picioare si mi-a luat una dintre maini, la atingerea lui rece m-am cutremurat.

-Nu imi spune “iubire”! Niciodata nu am fost iubirea ta Edward Cullen! Niciodata nu ti-a pasat de mine! La dracu! Niciodata nu am fost destul de buna pentru tine! De aceea ai plecat, de aceea te-ai logodit cu Tanya, nu-i asa? Ei bine, acum confrunta-te cu deciziile pe care le-ai luat! Nu veni aici, ca un ipocrit, sa imi spui ca ma iubesti cand amandoi stim ca nu este adevarat! Te eliberez de orice vina Edward, te eliberez de toate remuscarile de constiinta pe care le-au cauzat deciziile tale. In orice caz sunt o simpla umana, nu? – Am spus cu o expresie batjocoritoare- Mintile oamenilor sunt doar niste site, uitam repede. Ei bine te felicit, ai reusit ceea ce ti-ai propus. Te voi uita, desi ma va costa existenta mea nenorocita, Edward! Te voi uita!

A incremenit. Privirea lui era pierduta in ochii mei, mainile lui luand cu putere o mana de a mea, buzele lui erau deschise, incercau sa gaseasca un raspuns coerent – sau asta cred eu- la ceea ce am spus eu.Dar nu exista niciunul, niciun raspuns care sa il salveze de ceea ce a facut si oricum nu puteam sa il inculpez, nu-i asa ? In lume exista milioane de persoane, binenteles persoane care sunt mult mai adecvate pentru el, pur si simplu eu nu sunt una dintre ele.

-Bella, te rog ! Cum poti sa crezi ca eu ti-as face asa ceva ? Cum poti sa crezi ca eu as putea sa iubesc o persoana care sa nu fi….

Urma sa il intrerup, urma sa il opresc cu propriile mele maini daca era posibil, dar inima mea a facut mai bine decat mine. Aparatul a inceput sa sune puternic in timp ce eu simteam ca intregul meu interior se face din ce in ce mai mic, ca aerul din plamanii mei pleaca de parca ar trebui sa scape de ceva, iar lacrimile, cu care am luptat atat de mult pentru a le pastra, s-au prelins pe obrajii mei, apoi pe buze, lasand un gust sarat.

Nu am mai putut sa spun nimic in plus, doctorii si asistentele au intrat instantaneu pentru a ma verifica. Toate aceste lucruri erau atat de dificile.

Ochii preocupati a lui Edward ma observau in timp ce Carlisle il indeparta incet. Era cel mai bun lucru pe care puteau sa il faca in aceasta clipa, nu vroiam sa il vad, nu il vroiam aproape de mine. Un gust dezgustator a inceput sa imi usuce gatul.

Tanya.

Mintea mea mi-a amintit de toata convorbirea sa intr-o clipa, au fost ca mii de blituri care m-au atacat intr-o singura secunda, mi-a amintit de tot ce mi-a spus, toata povestea sa, tot adevarul!

Am strans si mai mult pumnii in timp ce tot ce ma inconjura dispareau incet, chipurile medicilor deveneau din ce in ce mai opace si sunetul se auzea din ce in ce mai incet pana cand a devenit un bazait enervant.

Ma aflam intr-o stare usoara de reverie, eram constienta de ceea ce se intampla in jurul meu, luminile care proveneau de la becurile fluorescente imi raneau pleoapele desi erau inchise, respiratia mea a revenit la normal cu pasi lenti, iar aparatul a revenit la normalitate.

Chipul lui Edward aparea in spatele ochilor mei, de parca ar fi un advertisment luminos ca atunci cand voi deschide ochii va trebui sa ma infrunt cu realitatea, acea realitate la care am visat atat de mult, dar acum ma rugam sa se evapore. Aceasta realitate e foarte indepartata de cea pe care am visat-o.

Imi doream sa pot sa fiu mica, sa nu ma fii indragostit niciodata, sa ma intorc in etapa in care lucrurile nu ma interesau, in care fulgerele ma speriau, in care clovnii ma amuzau, in care pur si simplu ma distram si nu sufeream, in care iubirea aparea cu niste imagini dulci si sincere, nu cu suferinta si moarte. Pentru ca aceste lucruri le simt in acest moment. Edward este mort pentru mine.

O senzatie de goliciunea mi-a invadat corpul, desi eram in starea de reverie puteam sa imi dau seama de ceea ce se intampla, asta nu semana cu goliciunile tipice cu care ma obisnuisem, nu, asta era mult mai mare.

Ma simteam de parca ma separam de o parte din mine, de o parte foarte importanta si binenteles ca stiu foarte bine la ce parte ma refer, la inima.

Eram uimita. O persoana se poate simti ca mine? O inima care a fost distrusa de atatea ori poate simti vreo durere? O voce din fondul mintii mele imi spunea ca da, era o senzatie prea stranie, pentru ca nu simteam de parca imi rupea inima, ma simteam de parca inima mea nu a existat niciodata, ca niciodata nu a avut un loc in corpul meu, ca niciodata nu a facut parte din mine. Chiar si in starea mea de reverie constanta am putut sa imi dau seama ca am pierdut una din partile cele mai importante, poate ca pe cea mai importanta, din corpul meu, din sufletul meu, din lumea mea. Mi-am pierdut inima.

Si dintr-o data totul a devenit negru, dar nu ca acel abis negru cu care m-am obisnuit in ultimele lui. Era o escapada, o mica parte a intunericului in care nu puteam sa simt durerea, de fapt, nu puteam simtii nimic.

Prefer sa raman aici decat sa ma intorc, sa vad lucrurile si sa le infrunt.

Era portita mea de scapare. Intunericul meu, de care, cu putin noroc, nu ma voi intoarce la ceea ce ma astepta in afara mintii mele.

EDWARDPOV

“Fiule, calmeaza-te! Daca vei fi asa nu vei ajunge niciunde!” – Vocea mentala a lui Carlisle incerca sa ma calmeze, dar era un efort inutil. Nimic nu ma va calma in aceasta clipa.

Usile spitalului le vedeam in fata mea, nu mi-am dat seama de ce sau pentru ce, dar ma aflam in exteriorul cladirii plimbandu-ma ca un leu in cusca in timp ce mintea mea vedea imagini, multe imagini care ma faceau sa fiu confuz. Imaginea cu ochii caprui si aposi ai ingerului meu o vedeam o data cu acele cuvinte pe care mi le-a adresat.

“Niciodata nu am fost iubirea ta Edward Cullen! Niciodata nu ti-a pasat de mine! La dracu! Niciodata nu am fost destul de buna pentru tine!”

Cum adica niciodata nu a fost destul de buna pentru mine? De ce dracu crede ea asta? Ea este cel mai important lucru care exista in viata mea, este motivul pentru care exist. La dracu! Ea este iubirea vietii mele, persoana pe care am asteptat-o atat de mult si pe care o voi astepta pentru restul nemuririi mele. Ea este inima mea, jumatatea mea si am pierdut-o exact asa cum un copil pierde o jucarie, in cel mai tampit mod.

Cuvintele ei rasunau in continuu in mintea mea, imagini cu suferinta ei care imi veneau in minte ma faceau sa ma cutremur. Eu am cauzat-o, eu eram vinovatul pentru acele lacrimi care se prelingeau pe obrajii ei, din cauza mea ea are picioarele si mainile in ghips, eu sunt vinovat pentru inima ei care este slabita, din cauza mea a murit.

Binenteles ca partea mea egoista a invins partea mea sensibila. Stiam ca este ceva rau ca eu sa stau cu ea, sa am grija de ea, sa apartin vietii ei. Dar eu nu pot sa traiesc fara ea, fara sa vad ochii sai caprui in fiecare zi si fara linistea care provine din mintea ei. Nu conteaza atat de mult mirosul pe care il emana corpul ei, acel miros de frezii care m-a innebunit inca de la inceput, singurul lucru care conteaza este ca daca ea se indeparteaza va lua cu ea o parte – daca nu pe toata – din mine.

Ea este jumatatea mea.

Din nefericire, pentru mine, o cunosteam atat de bine incat stiam ca nu isi va scoate din cap acea idee, Bella mereu a fost incapatanata, asta ma incanta la ea, dar in acest moment nu ma ajuta la nimic.

“Edward, te rog, linisteste-te! Ea are nevoie de timp! Are nevoie de spatiu! Te rog!”– Imi spunea Esme cu vocea sa mentala in timp ce bratele ei ma opreau si imi inconjurau talia.

Pentru un moment m-am simtit linistit, de parca Jasper era langa mine, dar nu, el este mult prea departe. Fratii mei s-au ocupat de corpul lui Antonio, sincer sa fiu nu am inteles prea bine ce doreau sa faca, nici nu ma interesa prea mult. Bella a acaparat mintea mea in acest moment, mai bine zis Bella este mintea mea.

Simteam ca capul urma sa imi explodeze de la atat de mult gandit, vroiam sa intru in acea camera si sa strig, daca era necesar, ca o iubesc, ca ea este soarele meu, ca este steaua trecatoare care a brazdat cerul meu, ca este singura fiinta pe care o iubesc si de care am nevoie, fara ea totul ar fi intunecat, totul ar fi negru. Fara ea nimic nu ar avea sens.

Am suspinat ganditor uitandu-ma in jurul meu. Singurii care in acest moment ne aflam in spital eram eu, Alice, Carlisle, Esme si Charlie.

Trebuie neaparat sa il vad pe ingerul meu, sa ii explic totul, am nevoie de iertarea sa. M-as ruga daca mi-ar cere, m-as tarai mii de kilometrii daca ea ar dori asta…as face orice pentru a fi din nou cu ea, pentru a o tine, din nou, in bratele mele si pentru a atinge buzele sale..totul pentru ca ea sa fie, din nou, a mea.

“Edward, imi pare rau!” – A spus vocea mentala a surorii mele scotandu-ma din meditarea mea. Alice se afla la trei pasi de mine, avea o expresie trista.

Eu doar am dat din cap, stiam la ce se refera, stiam ca imi cere iertare pentru tot ce mi-a spus si pentru falsele acuzatii pe care mi le-a adus. O intelegeam, si eu as fi facut acelasi lucru , as fi spus aceleasi lucruri si as fi aparat-o pe Bella.

Sunt un prost! Ea doar incerca sa o salveze pe cea mai buna prietena a ei.

“Edward, nu stiu ce sa iti spun! Imi pare rau ca ti-am facut toate aceste lucruri, ca am facut toate aceste lucruri! Imi pare rau ca ti-am spus ceva ce te-a ranit, nu era intentia mea! Stiu ca ea va fi bine, Edward! Stiu…ea va fi…”

Gandurile ei au fost intrerupte de o viziune.

Totul era negru, mult prea confuz, totul era o combinatie de viziuni care nu aveau un sens anume. Eu o muscam pe Bella, ea era una de-a noastra, Bella se afla pe patul din spital cu ochii inchisi, imbatranind in acelasi pat. Ceva nu se schimba niciodata in viziunile ei, eu mereu ma aflam langa ea, iar Bella nu era treaza niciodata. Ea se afla intr-un somn etern.

-Ce se intampla? – A intrebat Carlisle uitandu-se la noi preocupati.

-Ea…Bella…- A soptit Alice uitandu-se la mine, avea mii de intrebari in ochi.

“Trebuie sa o faci!”

Am dat din cap din stanga in dreapta…Ea nu poate…Bella mea nu poate…Ea nu…

“Este bolnava, Edward, trebuie sa o salvezi!”– A spus Alice cand a vazut ca refuz.

Inainte de a se mai intampla ceva o asistenta a iesit pe usa.

-Domnule Cullen? – A intrebat in timp ce Bella aborda mintea ei.

-Da. – Am murmurat simtind cum intregul meu corp incepe sa slabeasca.

-Doctorul, care o ingrijeste pe sotia dumneavoastra, doreste sa vorbeasca cu dumneavoastra. – A raspuns.

Am dat din cap si am urmat-o impreuna cu Alice, Carlisle si Esme.

Mintea mea formula mii de presupuneri, gandurile asistentei nu imi ofereau nimic sigur, doar puteam sa vad chipul ingerului meu, avea ochii inchisi, in gandurile ei parea linistita si in pace…de parca visa lucruri frumoase. Asta m-a linistit putin.

Am ajuns in sala de asteptare unde se afla Charlie, statea pe un scaun, mintea lui striga mii de lucruri, striga sa i se spuna ce se intampla, era ingrijorat, gandurile lui spuneau ca ar accepta fericit ca el sa fie in locul Bellei, sa o salveze.

El o iubeste la fel sau mai mult decat mine.

-Domnilor – A spus doctorul care are grija de Bella

Nimeni nu a spus nimic.

-Am vesti. –A continuat – Ei bine, dupa cum stiti Isabela s-a trezit, dar dintr-un motiv pe care nu il stim inca – A ezitat putin. – Ea se afla in….intuneric.

“Dumnezeule!…Nu!” – S-a gandit Carlisle.

“Fiica mea…Nu ea!” – A soptit Esme mental .

“Bella?La ce se refera?”- A strigat Charlie in gand.

“Edward, doar tu o poti salva!”– A spus Alice in gand.

-Isabela se afla in coma. – A continuat doctorul – Imi pare foarte rau, nu putem decat sa asteptam. De obicei pacientul se trezeste cand este pregatit psihologic, asta face Bella…din cauza unui lucru, poate ca din cauza traumei pe care a suferit-o, s-a blocat in mintea sa. Nu putem face nimic, decat sa speram ca ea va dori sa se trezeasca.

Cuvintele doctorului nu au sens, nici cuvintele familiei mele, nici peretii, nici oxigenul, nici apa, nici eu…nimic nu mai are sens in aceasta clipa.

Asta nu se poate intampla, Bella nu poate fi in coma…nu….ea a decis sa traiasca, sa mearga mai departe. Ea nu imi poate face acest lucru…Ea nu poate fi in coma.

Un strigat sufocat a iesit din gatul meu cand am inteles la ce s-a referit doctorul.

“Edward calmeaza-te! Ea va fi bine! Tu stii cum o poti salva!”- Striga Alice in gand in timp ce imi arata imagini cu Bella aratand ca noi.

-Nu…- Am marait in timp ce ma loveam de peretele in care acum cateva secunde am stat rezemat.

-Fiule – A spus Carlisle – Este singurul mod si tu stii asta.

-Nu… –Am marait din nou.

Niciodata nu voi putea sa o condamn pe Bella la o viata ca a noastra. Niciodata nu voi putea sa ii iau inima. Ea este un inger si eu nu am dreptul de a o condamna, dar daca nu o voi face o voi pierde pentru totdeauna.

–Edward…- A murmurat usor Esme pentru a o auzi doar eu, Alice si Carlisle– Gandeste-te! Nu exista alta alternativa! Te rog!

Nu am raspuns. Trebuie sa existe alta alternativa, trebuie sa am alta alternativa nenorocita, asta nu poate fi unica. Eu nu o pot condamna, nu pot sa o condamn la nemurire doar pentru ca sunt egoist, nu pot…

-Fa-o! – A soptit o voce care nu ma asteptam sa o aud

Charlie… Am incremenit.

-Fa-o, Edward! Stiu ca ai un mod de a o salva, nu stiu care este, dar stiu ca il ai…Fa orice , dar, te rog, reda-mi fiica! – M-a implorat printre lacrimi, in tonul lui am observat disperarea, avea pumnii stransi.

El stia? Stia ca noi nu suntem umani? De cat timp stie asta? Cum si-a dat seama?

-Nu pot! – Am murmurat usor in timp ce imi puneam capul intre maini.

-O voi face eu !– A raspuns Carlisle

Am negat.

-O voi face eu! Am raspuns

Daca ea va fi pana la urma una de-a noastra atunci eu voi face acest lucru. Imi era frica, frica ca totul va iesi rau, ca o voi pierde pe Isabella mea, ca ea nu va supravietui. Dar este mai rau sa o vad moarta intr-un pat.

Nu mi-am dat seama cand am inceput sa suspin; suspinele seci erau acompaniate de fiori. Stiam ca asta isi doreste, ea mi-a spus, iar eu am vazut in viziunile lui Alice, dar chiar si asa…o voi condamna. Nu ma voi ierta niciodata pentru asta.

-Cand? – A intrebat Esme care era imbratisata de Carlisle.

-Azi…in cateva ore – A raspuns Alice in timp ce eu vedeam cum va fi totul.

O vom scoate pe ascuns pe Bella, o vom duce in casa noastra, acolo o vom transforma. Am suspinat. Preferam sa o transform inainte de a ma desparti de ea.

“Edward trebuie sa il scoatem pe Charlie de aici” – A gandit Carlisle in timp ce eu ma uitam in jos, de parca liniile albe care se formau erau cel mai interesant lucru care exista.

Eu doar am fost de acord.

Carlisle s-a ridicat lent si a mers spre Charlie, eu am blocat toate gandurile mele, nu puteam sa ma gandesc, nu puteam nici macar sa respir. Trebuie sa ma pregatesc pentru asta, trebuie sa imi iau ramas bun de la umana Bella, de la toate detaliile care imi placeau enorm de mult la ea. Trebuie sa imi iau ramas bun de la Bella mea.

Am incercat sa mi-o imaginez cu ochii rosii si cu o putere inimaginabila, mai frumoasa si mai impresionanta decat este, dar chiar si asa simteam o goliciune in interiorul meu, stiam ca aceasta goliciunea o voi avea pentru restul existentei mele, dar prefer asta decat sa o pierd definitiv. Daca ea va muri si eu voi muri cu ea, daca ea va trai si eu voi trai cu ea, desi nu ma va dori langa ea.

Cand m-am gandit la lucrurile pe care chiar eu le-am cauzat, la toate ranile pe care i le-au facut Victoria si Tanya, cum Antonio a folosit-o furia mi-a strabatut intregul corp. Dar pana la urma eu sunt cel care a cauzat toate aceste lucruri.

Am marait.

Daca as fi ramas, daca m-ar fi lasat sa ii explic ce se intampla, sa ii explic care e motivul pentru care nu putem fi impreuna, adevaratul motiv , aceste lucruri nu s-ar fi intamplat niciodata. Mai bine zis daca de la bun inceput ea nu s-ar fi interesat de mine in acelasi mod in care eu m-am interesat de ea niciodata nu am fi fost in aceasta situatie, ea nu ar fi atat de ranita, cu atat mai putin in coma. Ea ar fi fost bine, ar fi umblat cu cineva ca Mike Newton sau Tyler Crowley…Cineva care nu i-ar fi cauzat atat de multa suferinta cum i-am cauzat eu. Cu toate acestea eu ma indoiesc ca as fi lasat-o singura.

Mereu va fi singura iubire a vietii mele….Cand dracu mi-a venit acea idee tampita de a fi cu Tanya? In ce moment creierul meu s-a ars si eu am acceptat sa ma casatoresc cu ea? Dumnezeule!…Nu existau cuvinte care sa poata explica ce fel de persoana sunt.

Simteam ca monstrul din interiorul meu toarce lin, monstrul egoismului se bucura, in sfarsit o voi avea pe Bella mea, in sfarsit vom fi la fel, in sfarsit vom fi impreuna… Desigur, daca ea va dori asta.

Acestea erau miile de motive pentru care nu vroiam sa o condamn la o viata ca a noastra. Daca ea n-o sa ma doreasca? Daca ea va merge mai departe asa cum i-am cerut? Ma rugam in gand sa nu fie asa.

Nimic din jurul meu nu va avea sens, oamenii trecand pe langa mine, suspinele persoanelor care pierdeau ceva familiar, pasi, respiratie, sange…totul si nimic.

Totul era la fel.

Am vazut pe fereastra cum afara ploua usor, ca soarele indica amiaza. Stiam ca au mai ramas cateva ore si vroiam ca aceste ore sa le petrec cu Bella, sa ma bucur de bataile usoare ale inimii sale, care in cateva zile se vor opri, de dulcea sa aroma care in curand va fi o aroma tipica vampirilor.

Vroiam sa ma bucur de umana Bella mea.

Am stat pe podea ignorand gandurile familiei mele. Am mers pe coridorul alb, acel corridor care cand il priveam imi spunea un singur lucru: moarte.

Cand am ajuns in fata camerei cu numarul 12, camera in care se odihneste ingeul meu, am deschis usa si am intrat in liniste.

In mijlocul camerei se afla un pat in care statea un inger. Ingerul meu. Acel heruvim care a fost trimis din cer pentru a ma scapa un pic de suferinta, pentru care mi-as da toti anii mei din nemurire.

M-am asezat langa ea si i-am admirat frumusetea chipului sau linistit. Acel vis de care am avut atat de multa grija va disparea in curand.

Am suspinat.

Ea nu merita asta, dar nu merita nici sa fie condamnata. Toate aceste lucruri sunt atat de confuze.

Fereastra era deschisa lasand sa se vada picaturile de ploaie, cerul innorat, – cum e de obicei in Forks- dar aceasta zi e mai deprimanta decat restul. Oare cerul este asa pentru ca va muri un inger?

-Stii? – Am murmurat usor uitandu-ma pe fereastra- Cand te-am vazut in acea zi, la ora de biologie, prima oara iubire, m-am gandit ca esti un demon trimis din infern pentru a ma tortura- Am zambit usor intorcandu-ma spre ea pentru a-i vedea chipul si parul sau imprastiat pe perna. Este atat de frumoasa. – Dar acum mi-am dat seama ca erai un inger, ingerul salvarii care a venit sa ma scoata din adevarata suferinta in care traiam, mai bine zis eu sunt demonul care ti-a facut viata imposibila.- M-am oprit de urechea sa si i-am soptit- Te iubesc!

Am atins buzele ei cu ale mele. Pielea ei inca era suava si neteda cand buzele mele au atins obrajii ei, pleoapele sale, fruntea sa, tamplele sale si , din nou, buzele sale.

Caldura pe care o emana era placuta, era cea mai buna senzatie care exista.

M-am aplecat pe pieptul ei ascultand bataile inimii sale, acea inima pe care, jur, ca as putea sa o aud de la kilometrii distanta. Noi doi eram atat de sincronizati.

Pentru un moment am uitat tot, cuvintele sale, ochii ei plini de durere, razbunarea mea, ultimele cuvintele ale lui Antonio, de despartire, de tot Am ramas doar eu si ea, usoara briza a ploii care intra pe geam si bataile inimii ei, care in curand vor fi oprite.

-Te iubesc! – Am soptit, din nou, unind bunzele noastre.

Totul se va schimba, nimic nu va mai fi la fel. Nu vom mai fi vampirul si umana, vom fi vampirii, nu vom fi umani, nu vom fi nimic. Vom fi aceeasi inima, acelasi aer.

Voi reusi desi ma va costa nemurirea.

-Iarta-ma!- Am murmurat

In acel moment o picatura suava a iesit dintr-un ochi de al sau.

Cu aceasta picatura a disparut umanitatea la care am visat si pe care am protejat-o atat de mult, pe care chiar eu luat-o.

Cu aceasta picatura imi iau ramas bun de la Bella.

Cu aceasta picatura de apa sarata ii spun adio la ceea ce a fost odata cel mai important lucru de aparat, de ingrijit.

Cu aceasta picatura suava si simpla ii urez bun venit noii Belle, pe care chiar eu am creat-o si pe care va trebui sa o recuperez.

Si cu aceasta lacrima se desprinde ceea ce eu numesc inima.