Cap24 – O noua viata. O veche iubire

BELLAPOV

-Bine ai venit ! – A spus cu vocea sa catifelata.

Am deschis ochii, o viata noua ma astepta, mai mult decat viata as numi-o nemurire, era sfarsitul filmului meu sau acelui film de care eu m-am agatat atat de mult, dar acum il dispretuiam dincolo de cuvinte.

M-a condamnat la o existenta fara el.

Totul era prea luminat, prea confuz. Puteam observa praful care se raspandea in mediu, lumina fluorescenta a lampilor, formele lemnului cel mai indepartat de mine, sunetele din casa, o masina mergand pe sosea, sunetele din padure, respiratiile inutile, zumzete, frunzele care picau, raul care se afla la kilometrii distanta fata de mine, puteam sa aud tot, absolut tot.

-Cum te simti? – A intrebat persoana care se afla in cealalta parte a camerei, Carlisle.

-Eu…nu stiu – Am soptit, aceasta voce m-a speriat seamana cu sunetele unor clopote de la biserica.

-Linisteste-te! – A raspuns Carlisle apropiindu-se de mine. – Acum vei vedea totul foarte diferit, dar cu timpul te vei obisnui.

Daca atunci cand am fost umana am crezut ca Carlisle straluceste, acum mi-am dat seama ca m-am inselat complet. Era de parca as avea soarele in fata mea, el lumineaza tot ce il inconjoara, straluceste.

Totul este atat de diferit. Mi-am dat seama ca toate detaliile mici le-am pierdut pentru ca am fost umana, frumusetile ascunse al lucrurilor care ma inconjoara. Totul este atat de ciudat.

O mana mi-a atins usor bratul lasand in urma ei mici descarcari electrice, stiam foarte bine cine era, dar nu vroiam sa ma intorc si sa ma intalnesc cu ochii lui de culoarea mierii, nici cu parul lui castaniu, nici cu buzele sale…totul este atat de greu in acest moment. Nu vroiam sa ma intalnesc cu el in aceasta clipa.

-Iubire, sa mergem la vanatoare! – Vocea lui Edward mi-a amintit de una din intamplarile din viata mea umana.

––––––OoO–––––- OoO–––––- OoO–––––- OoO––––––

– Tu…nu… mai vrei? – Am rostit cu voce tare, derutata de felul cum sunau in ordinea asta.

-Nu.

––––––OoO–––––- OoO–––––- OoO–––––- OoO––––––

-Nu imi spune “iubire” – I-am taiat-o satiric, cu aceasta noua voce care era complet ciudata pentru mine, scuturand capul, nu vroiam sa imi vina in gand toate amintirile, inca nu eram pregatita in totalitate.

Expresia lui s-a crispat de durere in timp ce si-a luat mana de pe a mea, cu care pana acum a fost unita. Atingerea lui nu a fost rece asa cum mi-am imaginat eu, era calda, pielea lui era suava, iar corpul meu a resimtit lipsa atingerii lui, dar acum totul s-a schimbat.

Eu si el niciodata nu vom mai fi aceiasi. Niciodata nu voi mai fi acea adolescenta proasta pe care a abandonat-o pentru sase luni, idioata care l-a iubit in ciuda tuturor faptelor sale, toanta care a crezut ca vor putea fi, din nou, impreuna intr-o zi. Niciodata nu voi mai fi aceeasi. Nimic nu va mai fi la fel, niciodata.

-Edward, o duc eu. – A spus Emmett, pentru prima data am vazut ochii lui negrii, marele lui zambet de copil, muschii corpului sau. Parca ar fi un urs, dar chiar si asa frumusetea lui nu are nicio comparatie.

-Nu, eu si ea trebuie sa vorbim despre toate aceste lucruri. – A raspuns ridicandu-se in picioare.

-Nu vreau sa merg cu tine!- Am raspuns in timp ce m-am ridicat si eu in picioare. M-am uimit singura cand am observat cat de usor este acum, ma gandesc la unele lucruri si le fac instantaneu, nu ca inainte. Totul este atat de ciudat.

-Noi doi trebuie sa vorbim, Isabella! – A marait tragandu-ma spre iesire.

M-am uitat la Emmett, salvarea mea. Nu vreau sa stau cu el, nu vreau sa fiu singura cu Edward, vreau sa il indepartez cand de mult pot, stiam ca asta este inevitabil

-Frate, priveste-o! Este speriata, nu vrea sa mearga cu tine. – A murmurat noul meu frate, apoi s-a apropiat de mine si m-a imbratisat.

-Emmett, nimic din ce vei spune sau nu, nu o va salva de asta. – I-a raspuns Edward- Sa mergem, Isabella!

Am bufnit resemnata.

-Semeni cu tatal meu – Am marait imbratisandu-l si mai puternic pe Emmett – Hey Em, daca nu ma voi intoarce spune-i lu’ Charlie ca l-am iubit, de acord? – Am incercat sa glumesc, dar nu am fost destul de convingatoare.

-De acord, dar eu vreau colectia ta de carti, surioara! – A raspuns Emmett ridicandu-si mainile intr-un mod teatral, zambind.

Eu am dat din cap.

-Sa mergem! – A marait Edward facandu-mi semn cu capul spre usa pentru a-l urma.

Nu vroiam sa ma cert, nu aveam chef de asa ceva. Imi simteam corpul destul de ciudat, totul era diferit, intr-un mod care ma speria cu adevarat.

Imi este frica, nu stiu de ce.

Nu eram constienta decat de un singur lucru de goliciunea din piept, inima mea moarta ma doare, intr-un mod inexplicabil. Este impresionant cum dupa atata timp de suferinta si dupa o presupusa moarte, o inima poate sa se faca simtita in acest mod.

L-am urmarit pe scarile casei pe cel pentru care viata mea s-a terminat, as recunoaste drumul pana la usa cu ochii inchisi. Am strabatut holul si am iesit pe usa de la intrare, am fost suprinsa cand am observat ca nici Alice, nici Jasper, nici Rose si nici Esme nu erau aici. Asteptam ca cineva sa imi explice ce dracu s-a intamplat, dar, din nefericire, nu a facut-o nimeni.

-Urmeaza-ma! – A soptit destul de jos pentru a-l auzi doar eu.

O briza mi-a miscat parul, am asteptat ca fiorul sa imi strabata corpul, dar mi-am dat seama ca nu mi se intampla nimic. M-am intors ca sa ma privesc si mi-am dat seama ca aveam pe mine o bluza de bumbac neagra, cu maneci lugi si cu un decolteu in V, o pereche de blugi si tenisii mei Converse.

“Alice” m-am gandit. Doamne cat de mult imi doresc sa o vad in acest moment, imi e asa de dor de ea.

Edward a trecut pe langa mine ca un vuiet ridicand pamanat in spatele sau. Am suspinat si am fugit si eu in urma sa. Era impresionat: aerul lovindu-mi fata, senzatia ca picioarele mele nu atingeau pamantul, viteza cu care alergam, totul. Mi-am dat seama ca este foarte usor sa il ajung din urma pe Edward, doi pasi de ai mei erau aproape sase pasi de-ai lui. M-am simtit atat de puternica in acel moment.

In sfarsit am inteles de ce Edward nu se lovea niciodata de copaci, poate sa vada totul cand alearga, de la frunza cea mai mica care cade pana la trunchiurile mai mari care se afla in intuneric. Totul este magic, este de parca ai avea o viziune cu raze X.

Suntele care provin din padure sunt ca niste soapte, animale ascunzandu-se, pasari cantand, pietre cazand, liliecii care zboara in jurul nostrul. Totul este ca o poveste cu zane.

Pentru un moment am uitat de tot; am uitat ca il urasc pe Edward, motivul pentru care am stat in spital, de familia Cullen, ultimele luni, de Charlie, de Rene, de Jake…am uitat cine eram, ce eram si de ce ma aflu aici. Totul s-a sters, a disparut.

Nu vroiam sa imi amintesc, nu doream ca realitatea sa ma loveasca in felul de care imi aminteam, stiam ca in momentul in care o voi face totul se va prabusi. Simteam spectrul de sentimente care vroia sa se nasca in interiorul meu, dar ca si celelalte lucruri, in clipa in care m-au schimbat au disparut.

Inima mea niciodata nu va mai fi aceeasi, sentimentele s-au evaporat, eu sunt fantoma persoanei fragile care am fost odata, sunt doar o copie, corpul meu inca se afla aici, dar tot ce am fost s-a evaporat. Toate lucrurile frumoase pe care le-am simtit candva sau pe care mi le-am imaginat ca le simt au disparut ca prin farmec, toata fericirea s-a evoparat. Totul si nimic , acum, pentru mine sunt aceleasi lucruri.

Inima mea a disparut impreuna cu ultima bataie. Nostalgia mi-a cuprins corpul sau asta am crezut eu ca este. Toate lucrurile noi sunt atat de neclare, de vagi.

-Simti un miros? – A intrebat el, in timp ce fugeam cat de repede puteam, scotandu-ma din lagunele mele mentale.

Am dat din cap in semn de negare, cand ne-am intors spre stanga am mirosit un miros delicios, gustos, este ca si cum m-as apropia dupa ce am exersat prea mult in bucatarie, mirosurile imi deschideau apetitul.

Delicios.

-Da, acum miros. – Am raspuns mirata fugind spre acel miros.

Edward a alergat in spatele meu in liniste lasandu-ma sa preiau conducerea. Am fugit cat de repede au putut picioarele mele, mi-am lasat nasul sa se uneasca cu acel miros facand ca veninul sa imi lase in gat un gust amar. Puteam sa gust lichidul dulce al sangelui, il doream, aveam nevoie de el.

Am fugit si mai repede, disperata de senzatia de arsura pe care o simteam in gat, ma simteam de parca am bagat un cutit fierbinte, era dureros.

In sfarsit pe unul dintre arbori se afla stapanul mirosului care este atat de delicios…o puma.

Am urcat repede pe un arbor, nu ma gandeam la ceea ce faceam cu adevarat, m-am lasat purtata de instinctul meu animal. Am mers incet spre prada mea, care dormea pe una dintre crengile copacului. M-am ghemuit, ma pregateam sa sar pe felina, nu pot sa cred cat de usor a fost sa ma apropii atat de mult de un animal care imi cauza atat de multa panica cand eram umana, in aceasta clipa ma simteam invincibila.

Am sarit pe prada mea arucand-o jos. Felina nu a avut timp sa reactioneze, ghearele ei ma gadilau in timp ce coltii mei s-au scufundat in gatul ei si in timp ce deliciosul lichid imi strabatea gatul, era delicios, era…impresionant.

Ochii mari si verzi ai felinei au fost ultimul lucru pe care l-am vazut, in ei se reflecta chipul unei fiinte complet ciudate, pe care eu nu o recunosteam, o creatura cu ochii rosii si salbatici, acolo am vazut foarte clar, aceasta era imaginea unei persoane care a fost ranita, care niciodata nu se va mai simti la fel; imaginea unui…monstru.

Inima mea moarta m-a durut, de parca ar fi primit mii de socuri electrice in acel moment, sangele nu ma mai facea sa ma simt bine, dar nu m-a interesat, am baut pana si ultima picatura acestui sange delicios incercand sa scap de arsura din gatul meu, ma durea, dar eu am simtit dureri si mai mari si mai puternice, un exemplu este ceea ce simt in aceasta clipa in inima mea.

-Impresionant! – A murmurat o voce in spatele meu. – Eu nu as fi putut sa o fac mai bine.

Nu m-am intors sa il vad, stiam ca in orice moment apararea mea se va prabusi, iar eu voi fi din nou acea idioata care a pierdut totul, ca il voi iubi pana cand planeta se va sfarsi, ca voi fi cea care va da totul si care nu va primi nimic, as fi din nou Bella.

-Mai vreau! – Am spus fara sa ma intorc sa il privesc.

-Miros o turma de cerbi spre nord, daca vrei putem merge. – A raspuns fara nicio emotie in tonul vocii sale.

-De acord! – Am soptit incepand sa fug spre nord, lasandu-l in spate pe Edward, m-am concentrat pe mirosuri, toate simturile mele, absolut toate nu vroiau sa lase un loc liber pentru a percepe durerea, stiam ca era acolo, dar nu vroiam sa accept asta inca.

Eu si Edward am atacat turma, eu am omorat un mascul si doua femele, iar sangele lor mi-a ramas in gat, aproape ca m-am simtit umflata, fizic asta e imposibil acestei specii. Imi va fi dor de calitatile mele umane.

Imi va fi dor de roseala din obrajii mei, bataile salbatice ale inimii mele, caldura corpului, tot. Dar cred ca cel mai mult imi va fi dor de sentimente, da, ele au plecat impreuna cu umaninatea mea.

-Ne intoarcem? – Am intrebat dand la o parte corpul inert al cerbului.

Am indraznit pentru prima data dupa destul de mult timp sa il privesc, chiar si acum cand se alimenta, sub lumina lunii este atat de perfect. Lumina care provenea de la luna ii lumina pielea alba a chipului sau si parul lui facandu-l sa para si mai angelic, camasa sa neagra ca noaptea parca il facea sa arate ca un pacat.

Nu stiu cat timp l-am observat, am fost constienta ca aproape salivam – daca asta este posibil – cand ochii sai aurii m-au privit si cand a zambit.

Am negat din cap, acest om este pierderea mea in totalitate, iar o parte din corpul meu are nevoie de el.

-Gata? – Am intrebat, din nou, impacienta, cand sunt cu el devin nervoasa.

-Da, urmeaza-ma! – A raspuns cavaleresc incepand sa alerge.

Am fugit in spatele lui lasandu-l sa ma ghideze, acum cu noile mele simturi era mult prea greu sa ma pierd in padure, simtul meu de orientare nu s-ar fi imbunatatit prea mult daca nu as fi avut mirosul. Corpul meu era si mai tonifiat, mainile mele si mai puternice, ma simteam invincibila… dar stiam ca un singur cuvant al cuiva ar prabusi toate aceste lucruri. Sper sa ajung in casa Cullenilor inainte de a ma prabusi.

Am fugit putin mai mult decat am crezut, nu recunosteam mirosul pe care il aveam in fata, nu stiam spre ce ne indreptam, asadar am inceput sa incetinesc ritmul. Nu vroiam sa merg intr-un alt loc, decat in casa familiei Cullen.

-Nu te opri, urmeaza-ma! Este o comanda! – A raspuns la intrebarile mele nerostite in timp ce si el a incetinit ritmul pentru a ramane langa mine.

Nu am raspuns, am facut ceea ce mi-a cerut, prefer sa fiu cu el decat sa fiu singura in padure, inca imi era frica. “Vampir tampit, egocentric si schimbator!” am spus in gand vazand zambetul de pe fata lu’ Edward.

In timp ce fugeam langa persoana care candva a fost cel mai important pentru mine – cred ca si in acest moment este – mi-am dat seama ca povestea mea nu are un final fericit, va fi ca acel tip de povesti pe care nu vrei sa le vezi la televizor, muzica trista care impodobeste ambianta in timp ce lacrimile incep sa se prelinga – doar ca in acest moment nu se va mai intampla, pentru ca nu mai pot sa fac asta – suspinele pe care le-am sufocat cu mana, nodul din abdomen. Da, asa va fi povestea mea doar ca la final nu va exista niciun cavaler in armura stralucitoare care va veni sa salveze o domnisoara care se afla in pericol, nu va fi nici sarutul salvarii, nici nasa zana, nu vor fi soricei prieteni si nici un covor magic care va veni sa ma salveze, vor fi doar marul otravit si vrajitoare care va ruina povestea mea cu final fericit.

Tanya.

Dumnezeule, nu il pot invinovatii pentru tot, nu pot sa spun ca el a fost de vina pentru tot ce s-a petrecut. Nimic nu s-ar fi intamplat daca Edward nu i-ar fi spus “da”. Povestea mea ar fi fost aceeasi, el ar fi fost printul meu pe un cal alb, iar eu l-as fi asteptat in turnul meu, dar ca de obicei asta ramane in tara viselor.

Eram in lagunele mele mentale, nu stiam unde mergerm si nu ma intrebam frecvent asta. Indoielile mele sau ceea ce au mai ramas din ele au fost rezolvate instantaneu cand l-am vazut in fata mea.

Edward a venit langa mine si s-a ajezat in mijlocul luminisului, ma privea cu ochii sai aurii facandu-mi semne pentru a-l acompania. De acest lucru fugeam eu…de inevitabil.

Am suspinat resemnata apropiindu-ma de el, m-am asezat langa el si am privit stelele. Daca cineva va rupe linistea acel cineva nu voi fi eu. Stiam ca cuvintele, pentru un moment, nu pot iesi din gura mea, durerea este prea mare.

Am stat asa cateva minute, fiecare pierdut in propria lui lume, eu in durerea mea, iar el…oriunde ar fi, trebuie sa nu ma mai intereseze lucrurile pe care le face asa cum a facut si el.

-La ce te gandesti? – A murmurat in timp ce eu inchideam ochii, imi doream in acest moment sa pot sa plang, sa pot sa scap de goliciunea si de durerea pe care o simteam.

-Daca iti voi spune n-o sa ma crezi. – Am raspuns in soapta incercand sa ascund durerea din vocea mea.

-Eu vreau sa stiu toate lucrurile la care te gandesti. – A contraatacat cu o voce inocenta.

-Ha! – Am spus cu neincredere deschizand ochii si ridicandu-ma pentru a sta asa cum sta si el. – Ce vrei Edward? De ce m-ai adus aici? – L-am intrebat repede. Vroiam sa vorbesc foarte putin, stiam ca cu cat spun mai multe lucruri cu atat mai mult sufar.

-Pentru ca trebuie sa vorbim. – A spus, de parca este cel mai evident lucru din lume, fixandu-si privirea pe mine, uitandu-se in ochii mei.

-De acord! Vrei sa vorbim? Sa vorbim atunci! Ce dracu castigi daca ma aduci aici? Nu inteleg? Ma raneste faptul ca stau cu tine! Te rog, daca a mai ramas ceva din educatia ta scuteste-ma de toate aceste lucruri si treci la subiect. Vrei? Imi e de ajuns tot ce s-a intamplat incat sa mai agreez ca tu vrei sa vorbesti ca un om civilizat dupa ce atat de mult timp te-ai comportat ca un monstru. – Am spus repede in timp ce ochii mei deveneau ca niste pumnale, nu aveam niciun chef sa aud eschivarile pe care vroia sa mi le spuna. Daca ma va omori sa o faca acum, repede. Nu vreau sa mai sufar.

In ochii lui am observat un sentiment pe care nu l-am putut descifra. Era durere? Edward simtea o durere? Suferea?

Vinovatia a vrut sa isi faca simtita prezenta, dar nu am lasat-o, totul trebuie sa se termine in aceasta clipa.

-Vreau sa iti explic ce s-a intamplat Bella…Te rog! – A soptit in timp ce durerea a devenit din ce in ce mai palpabila in vocea sa catifelata.

-Sa imi explici ce ? – Am raspuns enervata, aceasta situatie incepe sa me dispere si durerea creste din ce in ce mai mult.

-Cum s-a intamplat totul. – A raspuns apropiindu-si o mana de chipul meu pentru a imi mangaia obrajii, m-am tras instantaneu.

-Edward, Tanya deja a facut asta. Acum explicatiile tale nu mai servesc la nimic. – Am marait in timp ce amintirile cu toate lucrurile pe care mi le-a spus Tanya au venit in mintea mea ca mii de blituri, intr-o secunda, toate confunzandu-ma, toate aceste lucruri au fost umbrite de ceva si mai puternic. Tanya si Edward au fost impreuna.

Un sentiment de tradare mi-a cuprins corpul in timp ce aerul iesea lovindu-mi plamanii, durerea a devenit si mai intensa, iar ochii au inceput sa ma irite, stiam ca nu vor iesi lacrimile, dar imi doream acest lucru mai mult ca niciodata in aceasta clipa.

-Asta trebuie sa clarific. – In vocea lui am observat disperarea in timp ce mainile lui le luau pe ale mele incercand sa ma opreasca. – Te rog, Bella! Asculta-ma! Asculta ce am de spus, iar daca dupa ce iti voi explica esti dispusa sa pleci si sa ma parasesti voi intelege, dar , te rog, lasa-ma sa clarific totul! – M-a rugat.

Expresia mea a ramas enigmatica, in acest moment nu puteam sa vorbesc fara sa impiedic suspinele care vroiau sa iasa afara, asadar doar am dat din cap in timp ce imi trageam incet mainile din ale lui. Imi era foarte greu sa ma concentrez stiind ca el ma atinge.

-Acea zi nenorocita in care te-am lasat in padurea de langa casa lui Charlie- A inceput sa spuna in timp ce eu m-am strambat de durere cand mi-am amintit de acea zi, ziua in care viata mea s-a sfarsit. – Am mers spre Denali unde ma astepta familia mea. Niciunul dintre ei nu era de acord ca eu sa te parasesc, dar ei nu intelegeau ca eu faceam asta pentru binele tau. Pentru tine era periculos sa stai cu mine, stiam asta, dar niciodata nu te-am vazut atat de mult in pericol cu nimeni pana in ziua ta de nastere, ziua in care propria mea familie a incercat sa te omoare. Nu puteam sa suport, Bella, ca tu vei muri din vina mea, asadar am decis, ca un tampit, ca parasirea e cea mai buna optiune, desi as muri in interiorul meu, va fi mai bine pentru amandoi, tu pentru a avea o viata umana si fericita, iar eu pentru a te salva. Am ajuns la Denali distrus, cum am mai spus toata familia mea, cu exceptie lui Jasper, m-au contraatacat, dar nu ma interesau parerile lor, intr-un final stiam ca tu vei fi mai bine fara mine, dar cred ca m-am inselat, tu nu vei fi in siguranta decat langa mine. Cand am ajuns acolo Tanya ma bombardat cu mintea sa, gandurile sale de afectiune si intelegere sau mai degraba asta a vrut ea ca eu sa inteleg. In tot timpul in care am stat acolo m-a convins, mai bine spus mi-a impus ca cea mai buna cale de iesire este sa te uit, sa le demostrez familiei mele ca am mers mai departe si ca totul va fi bine pentru tema jocului nostru, chiar mai mult existenta ta pentru mine va ramane sigilata, inchisa. Dupa ea faptul ca nu mi-am amintit de tine mi-a facut bine, dar sa spunem ca asta nu s-a putut niciodata, tu mereu ai fost in mintea mea, zi si noapte, secunda cu secunda…nu puteam sa te scot din inima mea deoarece tu esti inima mea. Tu esti singurul motiv pentru care eu imi continui existenta. In aceste sase luni nenorocite si tampite am incercat sa supravietuiesc cu orige pret, sa ma distrag de toate, calatorii, Tanya, familia mea. Dar nimic nu m-a ajutat, iubire, nicio distragere nu a compensat agonia pe care o simteam pentru ca nu te aveam langa mine, dar imi aminteam de fiecare data ca asta este pentru binele tau. Viata mea, eu…tot ce stiam nu mai avea niciun sens din ziua in care te-am parasit. Nimic nu mai valora pentru mine. Mi-am planuit sa te astept, sa astept ziua in care vei muri si sa pot sa te urmez, eu nu puteam….mai bine zis niciodata nu as putea sa traiesc intr-o lume in care tu nu existi si nici nu am de gand sa o fac. Spre sfarsitul acestor sase luni Alice a avut o viziune cu Victoria care se intorcea pentru tine, in acea zi eram ca un nebun, vroiam sa o omor, sa o indepartez de tine in orice mod posibil. Eu cu toata familia si cu Tanya am avut o reuniune, am decis sa ne intoarcem pentru a ne ocupa de Victoria. Desigur Tanya nu s-a conformat in totalitate, dar asta nu m-a interesat prea mult, nu vroiam decat sa distrug tot ce te pune in pericol. Vroiam ca tu sa fii in siguranta, sa iti traiesti viata ta umana, fericita. Iti marturisesc ca imi era frica sa te vad, te iubeam si inca te iubesc…dar imi era frica ca nu voi dori sa plec dupa ce se va termina totul, ca tu ti-ai facut viata ta asa cum ti-am cerut. Imi era frica ca tu m-ai uitat.

A suspinat si a inchis ochii ducand o mana de-a mea spre obrajii lui si sarutand-o cu afectiune. Suspinele se luptau sa iasa din gura mea in timp ce mintea mea intelegea fiecare cuvant pe care l-a spus. Ochii mei rataciti in ai lui in timp ce inima mea moarta ma durea din ce in ce mai mult cand mi-am amintit de acele luni in care am fost un zombi. Amintirile m-au asomat.

-Cand am ajuns in oras am devenit euforic. In aceeasi zi, noaptea, am mers spre casa ta, vroiam sa te vad cum dormi, sa simt mirosul tau delicios pe care il ai, sa te am aproape. Am fost uimit cand am vazut fereastra inchisa, am incercat sa o deschid, dar nu am putut . Bella, inima mea niciodata nu a simtit o durere atat de mare ca aceea, stiam ca ai inchis-o in acel mod pentru mine, ca ti-am facut prea mult rau… si imi parea rau. Am respectat decizia ta, putinul care a mai ramas din inima mea a disparut in clipa in care am plecat de langa casa ta, in acea zi, ma simteam ranit…Sinteam ca am pierdut singura persoana care m-a iubit cu adevarat intr-un mod pe care eu l-am vrut. Ma simteam inutil si cu adevarat prost in acel moment. Cand am ajuns acasa toti fratii mei au mers la vanatoare, Tanya a fost singura persoana care a ramas acasa, in camera noastra. Cand am ajuns acasa am facut un dezastru, vroiam sa ma omor in acea clipa daca ar fi fost necesar, dar nu am putut. Inafara de asta am facut cea mai mare greseala pe care nu am putut sa o fac niciodata, cu exceptia faptului ca te-am parasit in acea zi in padurea de langa casa lui Charlie. M-am…m-am culcat cu Tanya in acea zi.

In clipa in care a pronuntat ultima propozitie am simtit cum intreaga mea lume s-a destramat, cum toate barierile pe care le-am realizat pentru a scapa de durere au fost rupte atat de usor de parca ar fi fost facute din hartie.

Nu am mai suportat, suspinele seci au iesit din gatul meu in timp ce eu m-am ridicat repede, nu puteam sa stau aproape de el. Simpla sa atingere mi-a provocat scarba, el a fost cu Tanya. Singurul lucru care ne unea cu adevarat este ca in aceasta situatie si eu si el suntem la fel. Dar acum sau mai bine zis acum mult timp el a incetat sa fie al meu, corpul sau, viata sa…nevinovatia lui au fost luate de altcineva si din nefericire, pentru mine, acea persoana nu sunt eu.

-Te rog…asteapta! – A suspinat in timp ce s-a ridicat in picioare ca si mine, bratele lui au incercat sa ma imbratiseze, dar m-am dat in spate, simplul fapt de a sta cu el imi provoca greata.

Am inceput sa merg pentru a iesi din luminis, nu puteam sa mai stau nicio secunda langa el. Ma simteam ranita, simteam cum totul s-a terminat. O parte din mine era constienta de ceea ce faceam, cealalta pur si simplu s-a intors la starea de zombi in care m-am refugiat in ultima perioada din viata mea.

-Bella, oprestete! – A suspinat in timp ce cu o viteza inumana s-a pus in fata mea pentru a ma impiedica sa mai merg. – Trebuie sa iti explic tot…te rog!

-Lasa-ma! – Am murmurat incordata in timp ce mainile mele se strangeau in pumni.

-Bella trebuie sa vorbim! – M-a rugat, durerea din vocea lui a fost si mai tactibila dar asta nu ma mai interesa. El nu ma mai intereseaza.

-Nu vom vorbi despre nimic Edward! Nu poti sa intelegi ca nu te mai vreau in viata mea? Ca m-ai ranit suficient? Ca desi mi-ai luat inima mi-ai smuls umanitatea? Lasa-ma! Te rog pentru ultima data, lasa-ma singura!

Vocea lui era un marait suav, dar chiar si asa am observat durerea din toate consecintele faptelor sale, inima mea moarta ma durea de fiecare data si mai tare. A fost cum a fost cand mi-a spus Tanya acest lucru, dar sa aud acest lucru din gura lui Edward este extrem de diferit.

-Te rog! – A soptit cazand in genunchi si imbratisandu-mi picioarele. – Te rog, Isabella, lasa-ma sa iti explic ce s-a intamplat…te rog!

M-am indepartat de el mergand in spate. Asta era mult mai mult decat puteam sa suport si cum am spus mai devreme, da, il iubesc dar pana in ce punct? Pana unde?

-Blestem ziua…- Am spus in timp ce ochii mei semanau cu a unui criminal – Blestem ora, minutul…ba mai mult blestem ziua in care mi-a trecut prin cap sa vin in Forks, momentul in care ne-am intalnit la cantina, clipa in care te-am privit, momentul in care m-am asezat langa tine la ora de biologie. EDWARD CULLEN, BLESTEM MOMENTUL IN CARE M-AM INDRAGOSTIT DE TINE! Esti o mizerie, un dezgust complet! – Am strigat, furia si durerea imi strabateau interiorul. Cum poate cineva sa raneasca intr-un mod atat de sadic?

Monstrul care se afla in fata mea se uita la mine cu o expresie rugatoare in timp ce se ridica usor de jos. Mainile mele inca se aflau pe partile mele laterale, erau inchise in doi pumni in timp ce mandibula imi era tensionata, gustul amar de otrava din gatul meu imi strabatea gatul si privirea mea era coplesitoare. Vroiam sa fug de acolo, sa fug de toti…inainte de a fi prea tarziu.

-Asculta-ma! – Mi-a reclamat in timp ce s-a apropiat de mine.

M-am indepartat.

-Te rog, Isabella, asculta-ma! – M-a rugat din nou intingand o mana spre mine.

Nu am luat-o.

-Te iubesc! – A soptit in timp ce ochii sai au avut contact vizual cu ai mei.

“Te iubesc!” Aceste cuvinte rasunau in creierul meu…Te iubesc? Asta este iubirea?…A iubi inseamna a rani? A iubi inseama a abandona?…Ce dracu este iubirea?

Nu am mai suportat. Am fugit.

Am fugit departe, nu ma interesa spre ce ma indreptam, nu ma interesau tipetele lui care se auzeau tot mai incet cu cat ma indepartam mai mult, nu m-a interesat privirea lui plina de durere, nici existeta lui, nici inima sa…nu mi-a pasat nici macar de propria mea viata.

Nu trebuie decat sa fug.

Niciodata nu am crezut ca locul cel mai sigur cel in care sunt departe de Edward, dar abia acum am inteles ce este cel mai bine, o persoana nu poate iubi si rani in acelas moment. Ce tip de masochista am fost in tot acest timp? De ce am suportat atatea? In timp ce eu sufeream el se culca cu Tanya, in momentele in care eu plangeam el se saruta cu logodnica sa, in clipele in caew eu vroiam sa imi termin existenta el se distra facand-o a lui.

Il iubesc…dar nu suport ideea ca el a fost cu ea.

Am continuat sa fug cat de repede am putut, nu ma interesa ca el ma va urma, ca familia Cullen ma va cauta, ca Charlie isi facea griji in aceste momente…nimic nu ma interesa suficient de mult.

Suspinele seci ieseau, din nou, din gatul meu, ochii ma iritau, dar nu puteam sa plang, umanitatea mea a fost distrusa, sunt condamnata sa traiesc o nemurire fara el si sa-l iubesc pe viata.

Ce tip de existenta ma asteapta?

“Fugi, fugi, fugi!…Fugi, Isabella! Fugi!” imi spunea o voce din mintea mea in timp ce arborii treceau pe langa mine ca niste pete verzi, vroiam sa fug de Forks, sa fiu cat mai departe de toti….si cred ca am reusit. Am nevoie de un loc in care sa las toate emotiile pe care le-am pastrat in interiorul meu sa iasa.

Am fugit incontinuu…mai mult decat mi-am dat seama…peisajul din jurul meu s-a schimbat, din verde a devenit alb…zapada…Unde sunt?…Nu ma interesa nimic, respiratii suieratoare ieseau din pieptul meu, doar ele rupeau linistea mediului, tot ce ma inconjura era alb, de culoarea cafelei si alb…copacii erau acoperiti de zapada in timp ce fulgi mici cadeau din cer.

Nu este nimeni in jurul meu. Singuratatea este tangibila. Am strigat cat de tare am putut, m-am lasat sa cad pe pamantul moale tipand in timp ce imi atingeam pieptul, gaura din inima pe care am avut-o acum mult timp si-a facut simtita prezenta, cand m-am uitat la cer fulgii de zapada incepeau sa imi acopere chipul, inca tipam, dar urechile mele nu auzeau tipetele…simturile mele erau blocate, tot ce se afla in mine era blocat pentru un moment.

Acestea sunt reactii involuntare.

Minteam mea masochista a inceput sa si-i imaginize pe Tanya si Edward in actul lor de “iubire”…mainile lui strabatand fiecare centrimentu al pielii ei, gurile lor unite, textura limbii lui, totul.

-LA DRACU!!! – Am strigat, din nou, in timp ce gatul meu se ineca cu un suspin.

Nu stiu in ce moment am inceput sa distrug tot ce se afla in jurul meu…arborii, pietrele, trunchiurile, totul. Sunetul care se auzea la rupere era singurul lucru care ma scotea din starea mea de zombi. Am sfarsit prin a distruge peisajul asa cum am facut si cu viata mea.

Am continuat cu munca mea in timp ce scoteam tot ce se afla in interiorul meu.

Ura.

Ciuda.

Resentiment.

Scarba.

Tradare.

Iubire.

Toate aceste lucruri sunt niste mizerii

M-am prabusit, din nou, pe pamant in timp ce suspinam involuntar, mi-a luat umanitatea, inima, motivul pentru care traiam. Lumea mea a ramas goala, chiar eu eram goala.

M-am pierdut, eram confuza.

Am inchis ochii si m-am scufundat in gandurile mele dorindu-mi stupid sa mor, nu ma interesa nimic din jurul meu, nici ca soarele sa iasa, nici ca zapada ma acopera, nici macar ca un animal salbatic ma va manca – lucru care este imposibil. Nu ma mai intereseaza nimic.

Mi-am amintit tot ce s-a intamplat din momentul in care s-a intors pana azi, durerea conversatiei poate fi comparata cu durerea pe care Tanya, Victoria si Antonio m-au facut sa o simt. Acel sarut pe care si l-au dat in parcarea scolii, acea promisiune de a-l uita, totul…Mi-am amintit de tot…Expresiile, gesturile, chipurile, totul…

Eram atat de cufundata in gandurile mele despre existenta mea nenorocita, incat nu am simtit mainile mici care imi atingeau chipul.

-Bella! – Vocea preocupata a lu’ Alice m-a readus din nou la aceasta realitate nenorocita.

-Bella, raspunde-mi! – M-a rugat, din nou, in timp ce imi deschideam ochii lent.

-Isabella, raspunde-mi! – M-a implorat in timp ce ma uitam la chipul ei, la parul ei tepos, la finele sale caracteristicile …dumnezeule…Alice este mult mai frumoasa decat am vazut eu cand eram umana…toti sunt mult mai frumosi.

-Jazz, ajuta-ma! – L-a rugat uitandu-se peste mine in timp ce vampirul blond si foarte ciudat se apropia de mine.

-Bella ? Esti bine? – A soptit cu vocea sa in timp ce mainile lui mi-a atins fata.

Nu m-am miscat.

Niciodata nu am observat, inafara de frumusetea lui, ca Jasper are pe corp mii de cicatrice, de muscaturi…la fel ca cea pe care mi-a facut-o James pe incheietura….el era plini de ele.

-Sunt bine. – Am reusit sa spun in timp ce ma ridicam in picioare. – Ce faceti aici? – Am intrebat cu vocea stinsa scuturand zapada de pe haine, nu vroiam sa ma uit in ochii lor…desi asta nu imi va folosi la nimic deoarece Jasper imi poate simti dispozitia, mi se pare ca il afecta deoarece avea o expresie de durere pe chipul sau frumos.

-Am avut o viziune. – A raspuns Alice, in ochii ei am vazut durerea si mila.

-Sunt bine, Alice. Nu vreau mila, nu vreau nimic. Sunt bine. – Am spus pentru a o face sa ma creada…dar si o parte din mine incearca sa creada aceste cuvinte.

-Chiar si acum cand esti vampir este o mincinoasa teribila, stiai Bella? – A spus privindu-ma.

– Si ce se presupune ca trebuie sa fac? Sa ma plang pentru tot ce s-a intamplat? Sa il iert pentru ca s-a culcat cu Tanya ? Imi pare rau Alice, dar nu pot. Nu spun ca niciodata in viata mea nu il voi ierta, spun doar ca pentru un moment nu pot. – Am spus evitand privirile lor.

-Atunci? Ce ai de gand sa faci? – A intrebat pe un ton trist.

Am dat din umeri.

-Pleci? – A soptit in timp ce a facut cativa pasi pentru a sta in fata mea. Jasper nu a spus nimic, tristetea din ochii lui era tangibila.

-Este cel mai bine. – Am raspuns imbratisand-o pe Alice.

-Dar inca nu stii tot adevarul. – A soptit in urechea mea, eu m-am apropiat si mai mult de ea.

-Stiu, dar tot ce mi-a spus pana acum e mai mult decat suficient, Alice…te rog, intelege-ma! – Am murmurat in timp ce suspinele vroiau din ce in ce mai mult sa iasa din gura mea.

-Unde vei merge ?Ce zici de Charlie si de Rene? Dar de noi Bella? Dar de fratele meu? – A spus tremurand din cauza suspinelor.

-Alice, te rog, nu fa acest lucru si mai dificil. Ma voi intoarce, doar am nevoie de un timp. – Am raspuns cu o voce joasa.

-Noi vom merge cu tine. – A spus cu vocea sa trista in timp ce se separa de mine si isi punea mica poseta intr-o parte.

-Nu, familia ta si mai ales Edward au nevoie de tine. De asemenea si Charlie. Alice, te rog ! Eu voi fi bine. – Am rugat-o, nu vreau ca familia Cullen sa se desparta din cauza mea.

Un timp nimeni nu a spus nimic, doar ne priveam in ochi, ea stie ca eu am dreptate, ca nu poate sa isi abandoneze familia pentru mine. Ceva din interiorul corpului meu imi spune ca si eu aveam nevoie de un timp pe care sa il petrec singura, sa ma gandesc si sa reflectionez asupra tuturor lucrurilor care mi s-au intamplat si care vor urma.

-De acord. – In sfarsit, a vorbit dupa cateva minute.

-Noi te vom duce la aeroport. – A spus Jasper, vocea sa m-a facut sa tresar, era serioasa si trista. Dar nu din cauza ambiantei ci pentru ca el va fi unul dintre cei care imi vor simti cel mai mult lipsa. – Si umanii? – S-a intors spre Alice.

-Ea va fi bine. Are un autocontrol impresionant. – A soptit in timp ce cauta in mica sa poseta un telefon auriu, l-a deschis si a format niste numere. Vorbea in franceza, ne-a facut semn sa o urmam.

Am inceput sa fugim.

Mintea mea era obosita, corpul meu avea destula energie, dar mintea mea dorea sa se odihneasca pentru mult timp – asa cred – durerea m-a cuprins in totalitate. Era ceva cu care, din nefericire, m-am obisnuit si cu care va trebui sa traiesc pentru totdeauna.

Stiam ca am nevoie ca pentru un timp sa fiu indepartata de ei, toti trebuie sa intelegem. Totul este prea mult pentru mine. In cate moduri o persoana poade sa distruga inima alteia si sa se astepte ca inima celui ranit sa continuie sa mai bata?

Il iubesc pe Edward, inferent de tot ce s-a intamplat il iubeam mai mult decat pe orice lucru pe care l-am vrut sau de care am avut nevoie, dar am nevoie de spatiu, deocamdata nu putem fi impreuna, nu dupa tot ce s-a intamplat, nu dupa toate aceste lucruri. Sper ca el ma iubeste asa cum il iubesc si eu.

Fugeam in continuare, constienta 100 % de ceea ce fac, constienta de faptul ca ma indepartez pentru binele meu si pentru binele lui. Stiu ca ne raneam pe amandoi prin aceasta decizie, dar avem nevoie de distanta si de timp pentru a putea pune in ordine toate aceste lucruri, toate gandurile.

Indiferent de asta eu mereu voi stii ca el a fost cu Tanya, stiam si intelegeam…dar niciodata nu imi voi scoate din cap ca acest lucru a fost o tradare, niciodata nu voi putea vedea asta diferit. Niciunul dintre noi doi nu vom mai fi cei de dinainte.

Nu vroiam sa ma gandesc foarte mult la ceea ce fac pentru ca imi era frica ca imi va parea rau, ca voi fi din nou Bella cea inocenta si ca ma va rani si mai mult. Nu m-am mai gandit la nimic, m-am lasat purtata de miscarile din jurul meu. Inca imi este frica.

Cunostintele mele despre viata vampirica sunt doar cele de baza, lucruri pe care mi le-a povestit pe larg Edward cand am vorbit despre “relatia” noastra, daca se poate numi asa. Stiu ca sangele uman este precum “cantecul sirenelor” si ca este imposibil sa te opresti o data ce l-ai gustat, stiu ca imi va fi greu sa ma obisnuiesc sa fiu intre ei si ca am nevoie de un autocontrol impresionant pentru a nu ataca oamenii care vor trece pe langa mine, dar cuvintele lu’ Alice m-au linistit suficient de mult pentru a crede ca totul va fi bine sau de asta s-a convins mintea mea intr-un final.

Durerea este atat de mare incat nu exista un cuvant pentru a o descrie, aveam acea senzatie ca sunt in viata doar pentru a fi si nu pentru ca ar trebui sa fac ceva. Am trait cat a fost nevoie si am suferit cat de mult am meritat, dar se pare ca platesc si mai mult pentru ca suferinta este mai mare decat orice lucru si asa va fi asa pentru restul existentei mele.

In fata mea mergeau Alice si Jasper, amandoi se tineau de mana in aceasta liniste incomoda, sunt perfecti unul pentru altul, se completeaza reciproc. De ce nu a putut sa fie asa si iubirea mea? De ce trebuie sa sufar in acest mod? De ce nu am putut sa il las sa plece?

Am suspinat crescand ritmul pasilor mei, am nevoie de a ma simti departe si in siguranta. Stiam ca Edward se va supara pe micuta mea prietena si pe fratele meu cand va afla ce s-a intamplat, dar este un risc pe care trebuie sa mi-l asum. El stie foarte bine de ce anume am nevoie.

Un miros mult prea dulce si mult prea tantant a ajuns la nasul meu, era ceva ce nu am mirosit in viata mea, mirosul este delicios de tentant, in comparatia cu asta mirosul de sange al acelei pume era o repulsie.

-Bella, suntem aproape de oras. Linisteste-te! – A murmurat Jasper incetinind ritmul si venind langa mine. Mi-a atins umarul cu o mana de-a lui si mi-a trimis valuri de liniste.

Gatul a inceput sa ma arda.

-Alice, sigur va fi bine? – A intrebat Jasper care a observat starea mea violenta si salbatica. Totul se auzea de la departare, acest miros incepea sa faca ravagii in sistemul meu nervos.

-Isabella!

Ne-am oprit, Alice mi-a luat chipul cu mainile sale mici si l-a coborat la nivelul ei pentru a-i vedea ochii.

-Asculta-ma foarte bine! Ai totul pentru a reusi asta, de acord ? Nu vei pierde Isabella, asta este o proba pentru autocontrolul tau, o poti face, vei reusi, am vazut asta. Tine!

Mi-a dat un pachet mic cu lentile, eu m-am uitat la ea intrebator.

-Puneti-le! Trebuie sa le schimbi la doua ore, zborul tau este de zece. – Mi-a dat posetuta pe care o avea la ea. – Aici ai alte sapte pachete, puneti-le cand se dizolv, nu pierde timpul. Inspira cat de mult poti, iar cand vei urca in avion sa nu respiri, daca vei respira sa o faci cat mai putin posibil. De asemenea aici ai o carte de credit si un pasaport falsificat.

In timp ce a vorbit eu mi-am pus lentilele care erau de culoarea cafelei, Jasper mi-a dat tricoul sau alb. Nu am observat ca parul meu era plin de frunze si pamant, mi-am prins parul in coada cu un elastic pe care mi l-a dat Alice, am inchis posetuta si am inceput sa alergam, din nou. Eram nervoasa. Nu stiam ce voi face in privinta umanilor.

Am intrat in orasul Vancouver, inca era noapte, dar se vedeau niste pete portocalii la orizont, soarele era pe punctul de a rasari. Deoarece nu era nimeni pe strada noi am alergat cat de repede am putut spre aeroport. Am inspirat destul de mult pentru a nu mai respira, stiam ca daca voi face asta totul se va prabusi. Acel miros dulce pe care l-am mirosit in padure este aproape irezistibil.

Am ajuns la aeroport cu 20 de minute inainte de a decola avionul meu.

Si acum este…momentul despartirii. Totul se sfarseste aici.

Am mers cu pasi umani spre check in, Alice a mers direct spre o domnisoara care i-a dat un bilet, apoi a venit langa noi. Impreuna am mers spre intrarea zborurilor internationale.

M-am intors pentru a-i vedea. Alice si Jasper se uitau la mine cu privirile lor triste, se tineau de mana. Familia mea…imi va fi dor de ei…stiu foarte bine asta, dar am nevoie de un timp.

-Ei bine…- Am soptit. – Unde ma trimiti, Alice?

-Dupa ce vei ajunge in Florenta vei lua o masina si vei merge spre Volterra…acolo vei intelege totul Bella. Cand vei ajunge vei cere sa vorbesti cu Aro, Marcus si Caius…sa le povestesti istoria ta. Ei vor intelege motivele tale. Carlisle va vorbi cu ei nu iti fa griji ! – A murmurat imbratisandu-ma puternic. – Imi va fi dor de tine. – A soptit in urechea mea. – Tu reviendras à mon amour

-Ce inseamna asta ? – Am intrebat cu neincredere. Eu nu stiu franceza.

-Vei descoperi mai tarziu, Edward iti transmite asta. – A raspuns separandu-se incet de mine.

-Succes! – A spus Jasper cand m-a imbratisat – Sper ca te voi vedea in curand!

-Si eu.

M-am dat cu un pas in spate, durerea escapadei mele nu o pot descrie in cuvinte, o parte din inima mea – daca nu chiar toata – s-a impreunat cu a lor, cu familia mea.

-Sa ai grija de Charlie, te rog! Si de Jake…spune-le ca imi pare rau…si spune-i lui Edward ca il iubesc. – Am soptit inainte de a ma intoarce si de a merge prin tunel.

-Si el spune acelasi lucru. – Cred ca am auzit asta… este mult prea departe pentru a fi sigura de acest lucru.

Am mers cu pasi lenti spre avion.

Fiecare pas pe care il faceam era o bucatica din inima mea.

Cu fiecare pas pe care il faceam corpului meu ii era si mai dor de el.

Fiecare pas face ca distanta sa fie mai mult decat suficienta.

Fiecare pas nenorocit face in asa fel ca suferinta mea sa fie si mai mare.

-Te iubesc…- Am soptit dorindu-mi cu ardoare ca vantul sa duca cuvintele mele spre urechile sale.

Toate aceste lucruri erau o schimbare…Toate acestea trebuie date uitarii.

M-am asezat pe scaunul de langa geam, de la prima clasa, uitandu-ma cum luminile aeroportului si orasului dispar sub mine.

“Pasageri cu destinul la Florenta, Italia…vom ajunge acolo in aproximativ zece ore. Speram ca o sa va bucurati de zborul dumneavoastra!”

Sper ca toatea acestea sa fie un nou inceput.

“Si cu aceasta bataie al meu si al tau nu mai exista.”