Cap12 – Papusa de carpa

Am simtit podeaua de marmura sub genunchii mei, gaura din piept s-a rupt foarte dureros si plangeam foarte puternic, lacrimile imi inundau ochii, se prelingeau pe obraji, lasand un gust sarat pe buze, a trebuit sa ma sprijin cu mainile deoarece simteam ca in orice moment voi lesina.

“Asta nu mi se poate intampla….nu….te rog!” strigam in interiorul meu.

Nu puteam sa mai stau in casa asta niciun minut, am lasat “invitatia” si am aruncat toate hartiile pe podea, m-am oprit repede si am luat cheiile Porsche-ului, acestea se aflau pe masa. Am mers dezaproband spre garaj. M-am urcat in masina si am iesit repede, deoarece stiam ca in cateva minute Alice va veni si va incerca sa ma opreasca am accelerat.

Am mers pe drumul care ducea spre oras cu 110 km/h. Afara incepea sa se lumineze, desi in oras nu se plimba nimeni, sau asta vedeam eu,datorita vitezei cu care mergeam totul se vedeau ca niste pete fara culoare, totul era alb si negru, cu exceptia faptului ca lacrimile erau un alt factor pentru care nu vedeam clar.

“Isabella Marie Swan esti cea mai tampita persoana care exista in lumea asta. De ce ti-ai facut, din nou, sperante?” striga vocea din mintea mea. Era adevarat, am inceput sa imi fac sperante inainte de a se intampla ceva important. De ce mi-a facut Edward acest lucru? De ce ieri s-a purtat atat de galant si atat de afectuos cu mine si azi ma raneste in acest mod ? Lacrimile se prelingeau in timp ce simteam cum inima se rupe incet in mii de bucatele, facand ca durerea sa fie mai puternica.

Vitezometrul se afla la 180 km/h si continua sa urce, suspinam incontinuu privanduma de aerul de care am nevoie pentru a respira. “De ce? De ce? De ce mi se intampla asta?”

Am trecut de pancarda care spunea “Bine ati venit in Forks” cu 200 km/h, nu puteam sa stau in acest oras, nici in La Push, trebuia sa plec de aici, din orice loc si lucru care putea avea esenta lui, desi stiam foarte bine ca mai mult decat lucrurile si locurile eu eram cea care il invocam in fiecare minut care trecea, pariez ca si daca nu ma mai iubeste eu tot il voi iubi, cu fiecare particica a corpului meu, cu fiecare particica care a mai ramas din inima mea, cu fiecare lacrima care ieseau din ochii mei, cu tot sufletul meu.

Nu stiam unde merg si nici nu ma interesa prea mult acest lucru, stiam doar ca rezervorul masinii era plin, asadar pot sa ma duc unde doresc.

Durerea din pieptul meu era din ce in ce mai mare, ma impiedica sa respir cum trebuie, dar tot nu m-am oprit, trebuia sa ma indepartez de aceste locuri cat de curand posibil, stiam ca Alice nu ma poate vedea pentru ca nu am luat nicio decizie in legatura cu locul in care ma voi duce. “O decizie spontana” am spus pentru mine.

Imagini cu tot ce s-a intamplat de cand l-am cunoscut mi-au inundat mintea, prima zi de curs, primul nostru sarut, absolvirea, ultima mea zi de nastere, ziua in care s-a intors, acea noapte in care a fost in camera mea, ziua de ieri in care m-a tinut in bratele lui fara sa ii pese de durerea pe care mi-o cauza dandu-mi sperante si apoi aruncandu-ma la gunoi ca pe o papusa de carpa.

Nu mai puteam respira, iar lacrimile, in sfarsit, mi-au intunecat ochii complet, trebuia sa ma opresc, asadar m-am oprit la o trecere care ducea spre o carare, totul era verde ca in Forks, o planeta extraterestra.

Am coborat din masina si am fugit pana unde au putut picioarele mele si acolo m-am lasat sa cad in genunchi.

-NU! TE ROG! – am strigat cu toata puterea care mi-a ramas in plamani in timp ce suspinam incontinuu.

Am inchis ochii lasand ca lacrimile sa se prelinga, mi-am ridicat chipul ca sa ma uit la cer, era senin, nicio urma de nori care sa anunte sosirea unei furtuni.

M-am lasat sa cad in acel abis negru care imi este prea familiar, mi-am lasat mintea sa umble in colturile cele mai indepartate ale existentei mele nenorocita, lasandu-ma sa cad intr-o stare de amortire care a calmat un pic durerea pe care o simteam.

Razele soarelui ma loveau in fata, stiam ca Alice nu putea sa se apropie de mine fara sa cauzeze un soc,”un loc cu soare, un loc unde mereu va fi soare” mi-am spus incercand sa ma gandesc la toate locurile insorite in care m-as putea duce, nu vroiam sa fiu nicio clipa in plus in Forks.

Mi-am amintit de acea invitatie cu litere aurii si negre, acea hartie nenorocita. Cum putea ceva atat de simplu sa o cauzeze atata durere? “El nu te mai iubeste si nici nu o va mai face” am spus pentru mine.

-Se vor casatori- am murmurat usor in timp ce alte doua lacrimi mari se prelingeau pe obrajii mei.

Valurile de durere pe care le aveam inainte nu se compara cu cele pe care le simteam in aceste momente, cand pronuntam acele cuvinteam, simteam cum la fiecare cuvant inima mea primea cate un soc electric.

Iubirea, sperantele, viata, sensul lor nu mai inseamnau nimic important pentru mine. Simteam cum interiorul meu era distrus, cum corpul meu era fara viata.

Nu stiu cat timp am stat asa si nici nu ma interesa prea mult acest lucru, am fost constienta doar de faptul ca soarele inainta pe cer pana cand a ajuns deasupra mea.

In sfarsit am deschis ochii, fara lacrimi, dar inca erau rosii si iritati de la atata plans, inca simteam ca imi lipsea aerul, dar stiam ca trebuie sa plec de aici pana nu e prea tarziu.

M-am ridicat usor si am urcat in masina, am accelerat si am mers pe sosea, nu ma interesa spre ce ma indreptam, dar trebuie sa fiu intr-un loc in care sa fiu departe de ceilalti.

Si da, daca Victoria m-ar gasi sau nu, daca m-ar omori sau daca ma va cruta nu ma mai interesa, din nou nu-mi pasa de viata mea.

Vitezometrul indica din nou 180 km/h si continua sa urce, niciodata nu mi-a placut viteza, dar acum aveam nevoie de ea.

Am condus apasand acceleratia pana jos de tot. In timp ce conduceam o imagine foarte macabra mi-a trecut prin minte. Sub o arcada de flori albe se afla Edward intr-un smoking negru, avea zambetul meu preferat si in ochii lui am vazut multa fericire, langa el se afla…Tanya imbracata cu rochia ei de matase si avea pe fata zambetul sau batjocoritor…acest gand m-a infiorat, stiu… ori sunt o idioata ori sunt o masochista …cum am putut sa imi imaginez acest lucru?…Care e cel mai rau lucru care s-ar putea intampla? Sa ma raneasca si mai mult? Cred ca acest lucru e imposibil si fizic si mental.

Lucrul care vibra in buzunarul pantalonilor mei m-a readus la realitate, este telefonul meu. Nu imi amintesc sa il fi luat cu mine. L-am scos din buzunar si am vazut ca ma suna Alice, nu am raspuns…Stiam ca asta era o greseala, cel mai probabil era ca viata mea sa fie in pericol pentru ca nu era cu mine nicio persoana care sa ma protejeze de Victoria, dar pentru mine asta nu conta, am aruncat telefonul pe scaunul pasagerului si nu i-am mai acordat atentie, desi stiam ca acesta va mai vibra pentru un timp.

Am condus cu viteza pe sosea, m-am gandit sa ma duc in Seattle, dar stiam foarte bine ca Carlisle -e foarte probabil ca el sa stie de evadarea mea – ma va opri.

Am parcurs Seattle cu viteza si conduceam incercand sa scap de somnolenta in care ma aflam.

“Se vor casatori!…Se vor casatori!…Si nu poti sa fac nimic in aceasta privinta, IDIOATO!!!” imi repetam tot timpul in gand, desi stiam ca semnificatia acestor cuvinte nu o pot intelege…nu puteam sa mi-l imaginez pe Edward, Edwardul meu -”idioata, nu mai e al tau” mi-am soptit in gand- casatorit cu Tanya.

Un alt val de durere mi-a strabatut intregul corp, desi incepeam sa ma obisnuiesc cu aceasta stranie senzatie de goliciune cu durere care se aflau in pieptul meu.

Conduceam in continuare, indicator vitozemetrului mergea pe partea dreapta, dar tot nu ma interesa acest lucru. Soarele era din ce in ce mai sus, dupa calculele mele deja era amiaza, dar nici acest lucru nu ma interesa.

Mi-am adus aminte de Charlie cum statea in acel pat, in spital, stiam foarte bine ca daca Victoria va termina cu mine va fi mai usor pentru toate persoanele din jurul meu, aceasta idee nimeni nu va putea sa mi-o scoata din cap…”Totul va fi mai bine…mult mai bine” imi spuneam neincetat incercand sa memorez aceste cuvine.

Am condus spre in Phoenix…nu ma interesa daca calatoria va tine trei zile, desi ultima data cand am venit a durat o zi…o senzatie de deja-vu m-a strabatut, asta semana cu ziua in care fugeam de James si de Victoria, cand am venit cu Alice si Jazz in mercedesul lui Carlisle. Multumesc lui Dumnezeu ca Rene a ramas cu casa dupa ce s-a mutat in Jacksonville, dupa ea acest lucru era o “investitie extraordinara”

Mi-am amintit cuvintele lui Edward “Acum tu esti viata mea…viata mea…viata mea”...tot la ele m-am gandit o perioada buna de timp. A ajuns dupa-amiaza si cu ea apusul de soare care se afla in fata mea.

Stiam ca pot sa stau in casa mamei male fara nicio problema, aveam o pereche de chei, asadar ma pot duce acasa…voi sta acolo o zi sau doua pana cand voi fi pregatita sa ma intorc si sa infrunt destinul, “daca ma voi intoarce” am murmurat pentru mine.

Daca as fi putut sa mai accelerez putin, dar rezervorul imi indica ca nu prea mai am combustibil, niciodata nu am mers cu aceasta viteza, dar stiam ca cu cat voi fi mai departe de Forks cu atat mai mult vor fi in siguranta persoanele pe care le iubesc.

Mi-am lasat mintea sa intre in acea stare catatonica in care ma simteam cat de cat in siguranta…m-am gandit la viata mea inainte si dupa ce l-am cunoscut pe Edward Cullen. De ce se intampla asta? Viata ma uraste atat de mult? Durerea din piept a crescut lasandu-ma fara alinare, in timp ce rataceam prin locurile existentei mele. Am condus pana cand am inceput sa visez, dar de aceasta data ca prin farmec eu ma aflam in Phoenix, cand mi-am dat seama de acest lucru am fost uimita, cred ca am condus aproape cu tripla limita de viteza pentru ca am ajuns doar intr-o zi in Phoenix

In zece minute am parcurs orasul si am ajuns acasa, am parcat masina in garaj, am luat celulalrul si am coborat din masina. Spatele imi era amortit, iar ochii aproape ca mi se inchideau. Am deschis usa cu cheia, dupa ce am intrat am inchis usa dupa mine, in casa era intuneric, dar lumina lunii intra pe fereastra. Am urcat aproape adormita in camera si m-am prabusit pe pat, mi-am intors putin capul pentru a putea vedea pe fereastra luna noua. Am tremurat desi nu imi era frig. In acel moment m-am dus in bratele lui Morfeu, in acea noapte nu am visat nimic…eram prea obosita si prea trista ca sa mai am cosmaruri, doar am adormit cu acea senzatie stranie care devenea din ce in ce mai familiara, senzatia ca imi lipsea ceva din pieptul meu, durerea pe care o simteam si goliciunea pe care doream sa o umplu.

Cand am deschis ochii in ziua urmatoare razele de lumina de la soare intrau pe fereastra trecand prin perdele, am dormit cateva ore, dar mie mi se pareau secunde, imi era frica sa ma trezesc pentru ca stiam ca va trebui sa ma infrunt cu realitatea care ma chema, durerea din piept inca nu a plecat, iar ochii mei nu mai puteau sa lacrimeze, se pare ca au secat complet.

M-am intins in pat, spatele inca ma durea, dar mai multa durere imi provoca gaura imaginara din pieptul meu. M-am ridicat incercand sa ma trezesc, am mers la baie si m-am spalat pe fata, doar in acest mod voi iesi din starea de visare.

Pentru prima data dupa cateva zile m-am vazut in oglinda, eram foarte schimbata. Nu aveam nicio expresie, nicio sclipire, semanam cu un zombi, dar asta nu m-a impresionat, vreau sa zic cum ma asteptam sa arat in momentul in care viata mea nu mai are sens? Fericita, bucuroasa si cantand cantece?…nu…asta niciodata nu se va intampla, bucuria a disparut de mult din viata mea.

Mi-am prins parul in coada si am oftat uitanduma pentru ultima oara in oglinda inainte de a iesi din baie si sa ma duc in camera mea. An luat telefonul si am vazut “432 APELURI PIERDUTE?!” am strigat pentru mine. Alice era intr-adevar foarte ingrijorata, dupa ce m-am incurajat i-am format numarul de telefon, deoarece stiam ce ma astepta la celalalt capat al liniei am respirat profund. Telefonul nu a apucat sa sune de doua ori, ea a raspuns:

–Isabella Marie Swan, unde esti?- a strigat la telefon

–Calmeaza-te, Alice! Sunt bine..nu iti fa griji. – Am murmurat cat de suav am putut.

-Sa nu imi fac griji? Sa nu imi fac griji ?! Bella daca nu as fi fost nemuritoare mi-ai fi provocat un infarct, Esme este aproape moarta pentru ca nu stie unde esti, eu am incercat sa vad viitorul, dar nu am putut deoarece tu nu stiai in ce loc sa mergi, Jazz si Em te cauta de ieri dimineata, Edward parca a innebunit… – spunea din ce in ce mai tare, dar cand i-a pronuntat numele a trebuit sa o opresc.

-Ajunge Alice!- am spus pe un ton reclamant.- Iertati-ma pentru ca v-am ingrijorat atat de mult, de acord?..Dar sunt bine…asadar inceteaza.- Am strigat.

–Bella – a suspinat, s-a calmat putin– aproape ca am murit din cauza acestei sperieturi. De ce ai plecat? Ce s-a intamplat? Unde esti? – Daca ar fi putut sa planga sunt sigura ca in acest moment ar fi plans.

–Imi pare rau Alice, sunt in Phoenix, in casa mamei mele…te rog, nu spune la nimeni unde sunt. – “mai ales fratelui tau” am spus pentru mine – vreau ca nimeni sa nu afle.

–Bine, in dupa-amiaza asta voi fi acolo.- A soptit cu vocea ei de clopotel.

-Bine Alice.- Am soptit

–Te rog sa nu te misti de acolo pana cand nu ajung, de acord? – in vocea ei am observat usurarea si enervarea in acelasi timp.

-De acord.- Am murmurat.

–Ne vedem in curand! Pa, Bella!- a soptit si a inchis.

Dupa ce am inchis telefonul am oftat adanc, “Perfect! Acum Alice va veni dupa mine”…am marait in gand.

Ce se poate intampla? Edward si Tanya se vor casatori, eu voi iesi din vietile lor, iar totul va fi ca si cum el nu a existat niciodata, un alt val de durere m-a cuprins si m-am prabusit pe pat inchinzand ochii lasanduma sa cad, din nou, in acel abis negru care ma chema, din nefericire, acest lucru a fost imposibil.

Valurile de durere plecau si veneau, nu m-au lasat in pace niciun minut. De fiecare data ma obisnuiam si mai mult cu durerea pe care o simteam, dar stiam ca aceasta nu va pleca niciodata.

“Va fi ca si cum nu as fi existat ”.Auzeam, din nou, vocea catifelata a lui Edward, mi-am acoperit capul cu o perna incercand sa imi scot acest gand din cap. Stiam ca trebuie sa imi gasesc o activitate care sa imi distraga mintea de aceasta suferinta. Stiam…

M-am ridicat din pat si am mers spre bucatarie rugandu-ma ca Renee sa fii lasat ceva de mancare pentru ca nu aveam niciun cent. Din fericire a lasat cateva conserve de ton si biscuiti, cred ca erau aici de ultima data cand am venit aici, deoarece nu erau de foarte mult timp. Am deschis conservele, dupa ce am pus continutul pe o farfurie si am inceput sa mananc. Stomacul imi multumea.

In timp ce mancam tonul mi-am dat seama ca se va intampla ceea ce trebuia sa se intample acum mult timp. Stiam ca Edward isi va croi un drum, in care eu nu voi exista, impreuna cu Tanya, dar motivul pentru care nu m-am obligat sa il accept a fost pentru ca ceilalti au vazut, adica niciodata nu am fost atat de aproape de aceasta situatie, de aceea nu m-a afectat atat de mult.

In fond stiam ca voi accepta o data si-o data, sau mai mult, voi accepta sa ii vad in continuare, desi acesta va fi efortul cel mai mare pe care va trebui sa il fac vreodata, trebuia sa o fac pentru Charlie si pentru Jake, pentru Ang si pentru Jess, pentru Antonio…si in fine…pentru toate persoanele din jurul meu, va trebui sa supravietuiesc cu frumoasele amintiri pe care le aveam din primele zile de martie, din acele luni pana in septembrie, pentru ca acesta era singurul lucru frumos care mi-a ramas de la el, voi accepta fara sa comentez. E mai bine sa am ceva decat sa nu am nimic si sa fac ca si cum nu ar fi existat niciodata.

Nu puteam decat sa sper ca Tanya il va face fericit, acesta era singurul lucru in care imi puneam sperante. Stiam ca Edward merita ce e mai bun si stiam ca eu nu eram persoana care ii poate da ce e mai bun.

Dupa ce am terminat de mancat am spalat farfuria, am urcat repede scarile si m-am dus in camera, ceea ce imi doream foarte mult in acest moment a fost sa fac un dus, asadar am luat din dulap hainele pe care nu le-am putut lua cu mine in Forks. Am luat niste pantaloni scurti albi si o bluza mulata, albastra. Am mers la baie, multumesc lui Dumnezeu ca samponul meu se afla intr-o cutie, l-am luat si am facut un dus fierbinte.

In timp ce niste picaturi fierbinti imi atingeau spatele si gatul mi-am amintit de momentele in care am fost fericita cu Edward, stiam ca acest lucru e masochist, dar doar asa ma puteam calma. Mi-am amintit de primul sarut, niciodata nu am crezut ca un sarut poate sa fie asa, pentru ca intr-un final sarutul e doar un sarut, depinde de pasiunea pe care o pune fiecare…dar in acest sarut exista doar pasiune pura si simpla, a fost ca si cum ceva a facut in viata mea click si dintr-un moment in altul totul a fost pus la locul lui. Mi-am amintit de acea zi cand m-am trezit in spital, ca primul chip pe care l-am vazut a fost al unui inger frumos care statea langa mine pe pat. Am suspinat…toate aceste amintiri au facut un zambet pe fata mea. Erau cele mai bune amintiri si cele mai bune experinete din viata mea…si vor fi ultimele.

Am iesit din baie si m-am imbracat, multumesc lui Dumnezeu ca e cald, nici daca as fi nebuna nu m-as imbraca in aceste hainde daca as fi in Forks. Dupa ce am iesit din baie am mers in camera mea, incontinuare imi aduceam aminte de diferite lucruri, patul meu, biroul, dulapul, peretii mov…erau exact cum le-am lasat.

M-am prabusit pe pat si m-am intins pentru a dormi inca putin, durerea din piept era mai suportabila, desi nu in totalitate, inca ma cutremura modul in care s-a deschis. Ochii mi se inchideau si m-am lasat sa cad in starea de somnolenta, visand toate lucrurile frumoase pe care le-am trait impreuna cu Edward. Am deschis ochii dupa cateva ori, afara soarele apunea, era amurgul. Am suspinat, Alice va ajunge in curand.

M-am ridicat si m-am dus la baie, cand m-am uitat in oglinda si cand am vazut ca parul meu nu arata bine l-am prins in coada, aducandumi aminte de o intamplare.

“-Parul tau e incalcit, dar imi place. A spus cu vocea sa catifelata care imi place atat de mult.

-Hmm…imi dai inca un minut uman?- am intrebat rusinata

-Binenteles. – a zambit aratandusi dintii sai albi”

Am scuturat din cap de cateva ori pentru a uita aceasta amintire, de prima noapte in care a stat cu mine. Am oftat din nou, intr-adevar sunt cea mai masochista persoana care exista in aceasta lume.

Cand am auzit motorul unei masini de afara m-am speriat si am sarit, m-a luat prin surprindere. Am coborat scarile si am mers spre usa, probabil Alice a venit cu avionul si a inchiriat o masina. Chiar si cu Alice la volan era imposibil sa ajunga atat de repede.

Cand am deschis usa si am vazut masina am incremenit, era un volvo, identic cu a lui Edward, dar era rosu-inchis, nu se vedea cine e inauntru deoarece geamurile erau fumurii, dar este Alice, stiu ca e ea, desi inima mi-a dat un mic sentiment ca ar putea fi o alta persoana, am dat din cap pentru a scapa de aceasta idee.

Am ramas incremenita in usa casei asteptand ca musafirul meu sa coboare din masina, si a facut-o, cu pasii ei de la balerina, Alice a coborat din masina, dar avea o expresie ciudata.

Era tristete?…Nu.

Era enervare?…Nu

Lui Alice ii era rusine?…Da

Puteam sa vad asta in ochii ei, daca ar fi putut inrosi sunt sigura ca ar fi facut acest lucru..dar nu intelegeam de ce anume ii e rusine.

M-a salutat cu un gest din mana in timp ce inchidea portiera, dar cand s-a deschis usa pasagerului, pe care a iesit o alta persoana, tot calmul pe care l-am avut s-a prabusit si am incremenit.

-Edward- Am soptit si totul s-a prabusit.